Sunt, sau mai bine spus am fost, de „meserie” inginer automatist. Am profesat în domeniu timp de 10 ani, până când, în 2015, „mi-am luat inima în dinți” și am renunțat la ultimul loc de muncă „adevărat” – deși aproape toți cei apropiați mi-au recomandat contrariul.
A fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Habar nu aveam ce voi face după aceea, cum mă voi întreține sau ce se va întâmpla cu mine. Un singur lucru îmi era clar: nu mai voiam să fac ce făceam. Aveam 32 de ani și, cumva, am simțit pentru prima oară ce înseamnă să fii liber.
Ultimi ani din ”cariera” de inginer au fost grei. Simțeam cum fiecare celulă din mine mă împingea să fac ceva care să conteze cu adevărat, atât pentru mine, cât și pentru cei din jur. Eram destul de conștient că ceea ce făceam nu mai avea mult sens pentru mine, dar totuși frica de necunoscut era mai puternică decât intuiția. Aveam un loc de muncă pe care mi l-am dorit, iar financiar o duceam bine, aveam tot ce voiam, poate chiar mai mult. Dar nu eram nici fericit, nici liniștit.
Nu mai simțeam nicio împlinire când mergeam la „serviciu”. Mi-am dat seama atunci că ceea ce îmi lipsea, de fapt, nu erau lucrurile materiale și nici banii. Îmi lipsea acea libertate absolută către care ființa umană tinde de la naștere și până la moarte.
În momentul în care mi-am dat demisia din rolul de inginer, nu aveam nicio idee cum va arăta viața mea de acolo înainte. Îmi era frică de necunoscut, dar în același timp mă simțeam liber și ușurat. Nu știam, aveam să aflu mai târziu, că acel moment era, de fapt, începutul unei profunde călătorii interioare — o călătorie de autocunoaștere care mă va conduce, într-un final, către esența vieții.
