Autor: cristi

Știu că în România contează, sau până acuma conta, foarte mult diploma, școala și studiile pe care le-ai urmat.

Încet, cred că lucrul ăsta se schimbă și oamenii sunt căutați pentru experiența pe care o au mai degrabă decât pentru studiile pe care le au urmat. Asta m-a bântuit și pe mine multă vreme, pentru că acum vreo 10 ani am schimbat total macazul în viață și am luat o de la 0. Am început să fac total altceva decât ce făceam înainte. Am trecut de la inginerie la muncă cu voluntariat, gestionarea echipelor de voluntari, management de proiect, dezvoltare de comunități, organizarea de evenimente, comunicare și marketing. 

Am făcut foarte multe lucruri pe care nu le-am mai făcut în viața mea până la momentul respectiv. Acești ani, de când nu mai profesez ca și inginer a reprezentat o perioada în care am evoluat cel mai mult din toate punctele de vedere. Atât pe plan personal, uman, cât și din punct de vedere profesional. Însă azi nu mai consider că am viață profesională și viață personală, pentru că ceea ce fac e într-o singură direcție. 

Unde voiam să ajung cu povestea asta? Mulți ani m-am confruntat cu acest sindrom al impostorului. Aveam acest preconcept cum că nu am făcut studii și nu e relevantă experiența mea. Iar ceea ce am învățat prin experimentare directă nu are valoare fără a fi susținut de studii. Mi-a luat ceva timp până când am ajuns la momentul la care mă aflu azi că am încredere în experiența mea și știu că asta contează mai mult decât orice studiu sau diplomă pe care aș fi putut să dobândesc. Din fericire observ și că lumea se îndreaptă în direcția asta. 

Încet, încet contează mai mult ceea ce știi să faci și experiența pe care o ai decât o diplomă sau studiile pe care le ai făcut. Pentru că am trecut prin sistemul educațional din România, până la cel mai de sus nivel (adică universitate și masterat), am înțeles și am observat că de acolo nu rămâi cu mai nimic. Doar dacă tu studiezi pe cont propriu mai mult decât ceea ce se oferă, iar cele mai importante lucruri pe care le înveți nu sunt la școală. 

Nu vreau să generalizez și să spun că școala nu e bună de nimic. Nu e vorba despre asta ci de faptul că e un sistem foarte teoretizat și încă se folosesc metode învechite care nu mai au mare relevanță astăzi, în epoca în care evoluția tehnologică este extrem de rapidă. Și pe lângă asta, multe lucruri care țin de umanitatea noastră, de natura umană nu sunt deloc adresate în sistemul educațional clasic.  Iar asta duce la multe probleme de dezvoltare ale oamenilor, la probleme mintale, iar când zic dezvoltare mă refer la partea ce ține de a fi om nu de a realiza ceva în lumea exterioară.

După ce mi-am dat demisia de la ultimul loc de muncă ”adevărat” aveam în minte un țel măreț: vreau să schimb lumea. Nu știam concret ce înseamnă să schimbi lumea și că e foarte posibil ca eu să nu pot face asta. Însă, era acolo acest țel care a devenit, pentru o perioadă, combustibilul necesar pentru a merge înainte.

În lunile următoare, de după demisie, am început să fac voluntariat în diferite proiecte, pe care le-am coordonat câți ani, ceea ce m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult și să depășesc foarte multe frici și bariere.

Am devenit tot mai conștient de ceea ce îmi doresc, canalizându-mi încet, încet toată energia spre lucrurile care au valoare, și contează cu adevărat, în viața mea.

Sunt, sau mai bine spus am fost, de „meserie” inginer automatist. Am profesat în domeniu timp de 10 ani, până când, în 2015, „mi-am luat inima în dinți” și am renunțat la ultimul loc de muncă „adevărat” – deși aproape toți cei apropiați mi-au recomandat contrariul.

A fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Habar nu aveam ce voi face după aceea, cum mă voi întreține sau ce se va întâmpla cu mine. Un singur lucru îmi era clar: nu mai voiam să fac ce făceam. Aveam 32 de ani și, cumva, am simțit pentru prima oară ce înseamnă să fii liber.

Ultimi ani din ”cariera” de inginer au fost grei. Simțeam cum fiecare celulă din mine mă împingea să fac ceva care să conteze cu adevărat, atât pentru mine, cât și pentru cei din jur. Eram destul de conștient că ceea ce făceam nu mai avea mult sens pentru mine, dar totuși frica de necunoscut era mai puternică decât intuiția. Aveam un loc de muncă pe care mi l-am dorit, iar financiar o duceam bine, aveam tot ce voiam, poate chiar mai mult. Dar nu eram nici fericit, nici liniștit.

Nu mai simțeam nicio împlinire când mergeam la „serviciu”. Mi-am dat seama atunci că ceea ce îmi lipsea, de fapt, nu erau lucrurile materiale și nici banii. Îmi lipsea acea libertate absolută către care ființa umană tinde de la naștere și până la moarte.

În momentul în care mi-am dat demisia din rolul de inginer, nu aveam nicio idee cum va arăta viața mea de acolo înainte. Îmi era frică de necunoscut, dar în același timp mă simțeam liber și ușurat. Nu știam, aveam să aflu mai târziu, că acel moment era, de fapt, începutul unei profunde călătorii interioare — o călătorie de autocunoaștere care mă va conduce, într-un final, către esența vieții.